Greseala mea a fost (cred) aceea de a-ti fi respectat dorinta de tacere, fara sa-mi dau seama ca nu era o dorinta, ci o frica din tine, stupida si nefondata, (frica omului care a uitat importanta adaptarii perpetue, facuta chiar si numai ca exercitiu zilnic, ca o joaca), pe care n-am stiut s-o vad la timp pentru a putea s-o anulez intr-un fel sau altul, cu puterea de convingere care apare in cazuri deosebite. Trebuia sa lupt pentru tine, dar nu asa cum te temeai tu, crezand ca o voi face ca sa te rapesc din universul tau cald si comfortabil, ci ca sa te indemn sa intelegi ca prietenia dintre noi nu este imposibila. Bineinteles, gandul asta tardiv nu mai are acum nicio importanta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu