New moon!

Tocmai am terminat de văzut noul film din seria Twilight. Nu sunt nici prea încântată, nici prea dezamăgită. Filmul e ''drăgut'', se vede că s-a investit mult mai mult decât în Twilight, grafica e ok, în schimb coloana sonoră pute efectiv, dar rău de tot.
După Twilight, din care am câteva piese care nu mai ies din playlist-ul meu, New moon nu aduce nimic să-mi placă. Dezamăgitor.
Miss Stewart joacă la fel de ciudăţel precum se comportă şi la interviuri, are noroc că şi rolul este al unei fete ciudăţele căci nu-mi prea spune ceva ca actriţă.
Mister Pattinson e şi nu e, apare vreo jumătate de film, ceva la început şi restul la sfârşit, nu-i prea vampirul superb şi bărbatul perfect cum e prezentat în carte, dar nu m-am ocupat eu de cast, că ajungea Wer în rolul principal şi nu ştiu dacă-mi plăcea să văd şi mai multe isterice suspinând după el.
Schimbarea e frapantă la Taylor Lautner, se vede că a lucrat foarte mult pentru rol, joacă bine, aştept ca Jacob să-i facă zile fripte vampiraşului când o încălzeşte frumuşel pe Bella în Eclipse. :))

Se pare că rămân la preferatele mele, cărţile, cu imaginile în regie proprie şi aştept a 5-a carte dacă tot n-are de gând Stephenie Meyer să continue manuscrisul (care după mine e mult mai bine scris decât toate cărţile publicate deja).
Well, just my two cents...

Zi pentru mine

Astăzi e ziua mea, nu de naştere, nici măcar de nume. Ci pur şi simplu ziua mea.
Astăzi fac ce am eu chef să fac, fără constrângeri că peste o oră trebuie să merg la şcoală, că am de scris la licenţă sau că-mi sună telefonul în draci, fără organizări, baluri şi proiecte. Astăzi sunt doar eu, pentru mine.
Telefonul e pe silent, nici nu mă sinchisesc să răspund dacă nu e Wer sau ai mei. Muzica e în dată încet, suficient cât să fie percepută, geamurile sunt deschise larg să poate intra tot soarele, camera e parfumată cu lavandă, îmi sorb cappuccino-ul fierbinte din cana mea roşie de la Nescafe, şi-mi admir pătura roşie, tot de la Nescafe.
Mi-am vopsit şi unghiile roşii şi tot căutând ceva la care să le asortez, am găsit o vestă roşie. Nu ştiu ce-mi veni cu roşul, nu mă omor după el şi nici nu-l am pe îmbrăcăminte în afară de acea vestă.
Astăzi am chef de roşu şi-mi vine să zâmbesc privindu-mi unghiile. Constat cu surprindere că mă binedispune roşul...
Astăzi ''frec menta'' cum spune românul. Mai citesc câteva pagini, mă plictisesc, n-am stare, mă mai prostesc combinând haine pe Looklet, mai caut ceva muzică, mai citesc ceva blogguri şi ziare, mut o hârtie de pe o masă pe alta, după care o mut la loc din nou, îmi privesc fotografiile, cele câteva care le-am adus de acasă şi stau frumos pe un răftuleţ, şi restul miilor din calculator.
 Astăzi am chef de mine, să stau să-mi aranjez părul într-o mie de feluri, să-l maltratez, să-l spăl şi să-l usuc de 100 de ori, să-l împletesc şi să-mi fac corniţe, să-l fac bucle largi şi să-l îndrept.
Mi-am făcut vreo 7 machiaje până acum, sper doar să nu înceapă să mi se irite pielea din jurul ochilor de la demachiant... dar nu e problemă, mai las tenul să respire puţin şi încep altă maltratare.
Ziua asta e pentru mine, pentru ideile ce n-am avut timp să le pun în practică, pentru prosteală şi stat degeaba, pentru pierdut timpul şi zâmbit aiurea, pentru făcut manichiuri tâmpite, pentru testat creme noi, pentru hlizit în oglindă cu o mască odioasă pe faţă, pentru răsfăţul meu...

Regina Sudului

Fiind de joi acasă şi neavând ceva nou de citit, m-am apucat de recitit o carte mai veche.
Se numeşte Regina Sudului, e apărută la Polirom în 2004, scrisă de Arturo Perez-Reverte, autorul bestseller-urilor Tabloul flamand, Clubul Dumas, Maestrul de scrimă, Comunitatea de la Sevilla şi Harta sferică, şi este aşa cum se specifica în cotidianul spaniol El Pais ''Un roman excepţional despre lumea traficanţilor de droguri''.
În Lire era precizat ''Omagiu adus lui Alexandre Dumas şi romanului său Contele de Montre Cristo, Regina Sudului este înainte de toate, o frescă în care îşi dau întâlnire dragostea, răzbunarea şi setea de viaţă.''
Probabil că pentru cei nepasionaţi de subiectele narco pare o cartică de citit seara şi nimic mai mult, dar Monique Balmer spunea despre carte ''acest roman trepidant, cu o documentaţie exemplară, reconstituie etapele vieţii unui personaj fascinant, Teresa Mendoza, născută într-un cartier sărac, devenită o adevărată regină a sudului, redutabilă, periculoasă şi fascinantă. Într-o lume în care nimeni nu se încrede nici în umbra sa, acolo unde a muri de moarte violentă înseamnă a muri de moarte naturală, Teresa Mendoza a ucis pentru a supravieţui, a părăsit Mexicul pentru Spania şi a înfundat puşcăria. O aventurieră învăluită în mister, puternica Teresa Mendoza a cumpărat o lume întreagă, căci toată lumea era de vânzare.''
E o carte palpitantă, părerea mea e că ar trebui ecranizată (asta dacă n-a fost ecranizată deja) şi dacă v-am convins să o citiţi atunci Lectură Plăcută!!

P.S. Acum am primit oferta de la Polirom şi spre surpriza mea cartea se află în oferta de 1 Euro. Cred că îşi merita şi preţul iniţial de 29.95 dar dacă totuşi e la ofertă, merită cumpărată.

Yet, another one

Eram în ultimul an de liceu, când moartea într-un accident a unei colege cu 2 ani mai mică, a zguduit colegiul.
Din ritmurile infernale ale unei discoteci dintr-un sat apropiat, a sfârşit pe marginea drumului într-un podeţ. Şi azi trecând pe lângă crucea ce a rămas semn şi avertisment pentru ceilalţi şoferi, mă cutremură o lacrimă în colţul ochilor. Şi nici măcar n-am cunoscut-o, ştiu doar că în ziua în care au dus-o colegii pe ultimul drum, cerul a plâns, pentru tinereţea ei.
Şi de atunci au fost mulţi, toţi tineri, toţi morţi în diferite accidente, purtând sau nu vina, ajungând între patru scânduri din teribilism sau din neglijenţă.
Zilele trecute din nou, un tânăr de 19 ani, dus pe ultimul drum de părinţi, bunici şi prieteni. A plecat în Ceruri pentru o secundă neinspirată în care a decis să îi facă pe plac iubitei şi să o lase să conducă. Puţina experienţă şi imprevizibilul şi-au spus cuvântul şi de această dată, hotărât şi definitiv. El mort, ea în spital.
Şi din păcate o să se vorbească ceva timp despre asta, poate o parte dintre tinerii şoferi vor fi ceva mai atenţi, dar apoi se va uita, şi din nou, lacrimi vor curge pentru cei care nu învaţă că o bucată de fier ce nu are raţiune, nu poate face lucrurile bine în locul lor.

Scrisoare corpului meu

Dragul şi iubitul meu corp,

Ştii foarte bine că nu am obiceiul să te maltratez, nu te afum, nu te silesc să digeri nici măcar o picătură de alcool, nici măcar cu pastile nu te intoxic. Mă port frumos cu tine, am grijă ca pielea ta să fie curată, hidratată şi ferită de substanţe nocive, te îmbrac întotdeauna potrivit cu temperatura de afară, nu te expun în curent, nu te extenuez cu activităţile fizice. Port ochelari doar din dorinţa de a-ţi fi bine şi de a nu-ţi obosi ochii, dorm suficiente ore cât să te refaci după tot zgomotul şi toată agitaţia de peste zi, te încalţ întotdeauna comod, te răsfăţ cu absolut tot ce îţi doreşte inimioara.
Şi tu ce faci ingratule?? Mă lasi pradă migrenelor, secreţiilor nazale şi durerii de gât...ca şi cum nu ar fi deajuns mă ucizi de durere de spate şi genunchi....
Pe mine, cea care a avut întotdeauna grijă de tine, care te-am iubit şi te-am răsfăţat.
Ai pus la cale un complot cu sistemul imunitar şi v-aţi hotărât să râdeţi puţin de mine dacă tot m-aţi văzut aşa nepăsătoare şi glumeaţă la adresa gripelor animalice care tot circulă primprejur.
Îmi pare nespus de rău că te-ai hotărât să te răzvrăteşti contra mea chiar în aceste clipe atât de dificile, şi profit de această scrisoare pentru a te anunţa că suntem în război. De mâine sosesc întăririle, dacă nu cedezi la ceaiuri, vitamine şi medicamente uşoare, te avertizez că am de gând să mă folosesc de artileria grea, antibioticele.

În speranţa că te-am pus puţin pe gânduri, îţi doresc o noapte frumoasă, fără dureri de cap, frisoare şi gânduri negre de a mă maltrata în continuare.

Îţi mulţumesc pentru timpul pierdut,
Eu, starea ta de spirit.

Ne trece timpul

Cu paşi grei, cu ochi împăienjeniţi de anii ce i-au orbit, cu chipul strans şi gura rămasă doar o linie, se întorcea cu greu spre mine...
Au trecut demult clipele când energic alerga după mine, când îmi purta de grijă şi când, alături de el mergeam la magazinul din sat unde îmi umplea poşetuţa cu dulciuri.
A rămas doar o amintire,o imagine ce doare să o privesc şi cu toate că aş vrea să mă amăgesc, văd pe chipul lui cum se apropie pacea, liniştea cea de pe urmă.
Nu l-am iubit niciodată la fel de mult ca pe celălalt bunic, cel din partea mamei şi asta probabil pentru că nemaiavând şi alţi nepoţi, n-a ştiut să mă atragă. Banii nu m-au încălzit niciodată, şi nici nu i-aş prefera unei îmbrăţişări calde şi micii ciocolăţele în staniol multicolor pe care mi-o oferea întotdeauna bunicul din partea mamei.
În schimb l-am iubit cu milă, şi crescând, cu multă înţelegere pentru că n-au fost uşoare vremurile nici pentru el, chiar dacă era sănătos, spre deosebire de bunicul din partea mamei care avea un picior amputat de deasupra genunchiului şi se deplasa cu ajutorul unui picior de lemn.
Nu mi-a plăcut niciodată să stau la ei la ţară, cel mai mult probabil pentru că nu le înţelegeam limba şi nici n-am vrut să o învăţ vreodată, copiii creşteau toţi învăţând ca primă limbă ucraineana aşa că nici prieteni prea mulţi nu mi-am putut face.
Şi cu toate astea, cu toate că de mică nu mi s-a părut genul de bunic ''pâinea lui Dumnezeu'', îl iubesc, pentru că e om, pentru că i-a dat viaţă tatălui meu fără de care eu n-aş mai exista, pentru că îşi aminteşte de mine atunci când până şi pe bunica mea o întreabă cine e, pentru că poate pe mine m-a iubit. Şi doare să-l văd stingându-se, slăbind pe zi ce trece tot mai mult, deplasându-se tot mai greu, vorbind fără noimă...
Ne trece timpul, şi aşa cum eu mă dezvolt, el se stinge, se întoarce la sâmburele de viaţă din care a fost creat...