Ne trece timpul

Cu paşi grei, cu ochi împăienjeniţi de anii ce i-au orbit, cu chipul strans şi gura rămasă doar o linie, se întorcea cu greu spre mine...
Au trecut demult clipele când energic alerga după mine, când îmi purta de grijă şi când, alături de el mergeam la magazinul din sat unde îmi umplea poşetuţa cu dulciuri.
A rămas doar o amintire,o imagine ce doare să o privesc şi cu toate că aş vrea să mă amăgesc, văd pe chipul lui cum se apropie pacea, liniştea cea de pe urmă.
Nu l-am iubit niciodată la fel de mult ca pe celălalt bunic, cel din partea mamei şi asta probabil pentru că nemaiavând şi alţi nepoţi, n-a ştiut să mă atragă. Banii nu m-au încălzit niciodată, şi nici nu i-aş prefera unei îmbrăţişări calde şi micii ciocolăţele în staniol multicolor pe care mi-o oferea întotdeauna bunicul din partea mamei.
În schimb l-am iubit cu milă, şi crescând, cu multă înţelegere pentru că n-au fost uşoare vremurile nici pentru el, chiar dacă era sănătos, spre deosebire de bunicul din partea mamei care avea un picior amputat de deasupra genunchiului şi se deplasa cu ajutorul unui picior de lemn.
Nu mi-a plăcut niciodată să stau la ei la ţară, cel mai mult probabil pentru că nu le înţelegeam limba şi nici n-am vrut să o învăţ vreodată, copiii creşteau toţi învăţând ca primă limbă ucraineana aşa că nici prieteni prea mulţi nu mi-am putut face.
Şi cu toate astea, cu toate că de mică nu mi s-a părut genul de bunic ''pâinea lui Dumnezeu'', îl iubesc, pentru că e om, pentru că i-a dat viaţă tatălui meu fără de care eu n-aş mai exista, pentru că îşi aminteşte de mine atunci când până şi pe bunica mea o întreabă cine e, pentru că poate pe mine m-a iubit. Şi doare să-l văd stingându-se, slăbind pe zi ce trece tot mai mult, deplasându-se tot mai greu, vorbind fără noimă...
Ne trece timpul, şi aşa cum eu mă dezvolt, el se stinge, se întoarce la sâmburele de viaţă din care a fost creat...